Like Crazy – La Nebunie! (2011)

Ce „ghinion” trebuie să ai în viaţă să fii nevoit să alegi o iubită dintre Felicity Jones şi Jennifer Lawrence. „Năpasta” aceasta pică în capul lui Anton Yelchin în filmul Like Crazy (2011), regizat de acelaşi Drake Doremus care realiza doi ani mai târziu „Breathe In”. Ca stil de filmare se aseamănă foarte tare aceste două filme şi amândouă se bucură de prezenţa deosebită a lui Felicity Jones în rol de tânără studentă. Cred că singura cale de-a alege între cele două este „prima venită, prima servită”, pentru că odată ce te ataşezi de una e aproape imposibil să mai faci loc pentru cealaltă, oricât te-ai strădui.Like crazy film posterInteresant e că la acea vreme Lawrence avea 20-21 de ani, însă mi-a părut mai matură fizic decât Felicity care e cu şapte ani mai în vârstă. Ce ţi-e şi cu natura asta. Filmul, pe de altă parte, e simplist, uneori chiar banal, dar trăirile şi dilemele personajelor sunt foarte credibile şi realiste, astfel că am trecut mai uşor peste momentele terne ale sale. Ideea de la care pleacă filmul este menţinerea vie a iubirii atunci când personajele se află la mare distanţă fizică şi greutăţile pe care le creează lipsa contactului fizic – cum e proverbul românesc: „ochii care nu se văd, se uită.”Like Crazy 2011 film imagineAnna este o studentă din Anglia care studiază în America şi se îndrăgosteşte de Jacob, iar când viza ei de student expiră şi hotărăşte să rămână clandestin pe timpul verii pentru că „ce rău se poate întâmpla?”, ea primeşte interdicţia de-a mai intra în America vreo câţiva ani şi astfel relaţia lor este pusă în pericol. Mie mi-a plăcut filmul, mai ales datorită finalului pe care-l voi aborda mai jos un pic, şi al stilullui de filmare al lui Doremus. E un film simplu, dar simpatic.

 

ATENŢIE, POSIBILE SPOILERE!!!
Like Crazy PozaChiar dacă ochii lor nu prea se mai vâd decât foarte rar şi momentele în care discută la telefon sunt la fel de rare din cauza fusului orar şi programului încărcat, ei tot nu se pot uita, oricât ar încerca. Şi chiar încearcă. Încearcă să-şi facă alţi iubiţi, însă chiar şi în momentele în care se află în compania respectivilor gândurile lor zboară tot unul la celălalt… iar finalul mi s-a părut apoteotic! E atât de uman încât m-a lăsat un pic perplex. N-aş vrea să vorbesc în numele tuturor, dar cam toţi suntem aşa: când ştim că nu putem avea ceva/pe cineva, ni-l dorim cu o asemenea ardoare încât am face orice să-l obţinem, iar după ce obţinem acel ceva… parcă nu ne mai place la fel de mult.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Ofera un raspuns